Pe 1 aprilie aparut in sfarsit un album pe care eu, personal, il asteptam cu mare interes inca de cand s-a anuntat: The Feel Good Record of the Year. Este al noualea album de studio No Use For A Name, scos, evident, tot la Fat Wreck Chords. Produs de Jason Livermore si Bill Stevenson (fost baterist la Descendents, Black Flag si actual la Only Crime), albumul scoate mai mult ca oricand in evidenta influentele din Bad Religion, Beatles si Beach Boys, pastrand in acelasi timp originalitatea trupei si aducand oarecum un sound nou.

Albumul incepe cu piesa Biggest Lie, pe care am detaliat-o aici, urmata de o piesa in stilul caracteristic No Use, I Want to Be Wrong. Desi are mai multe piese lente fata de albumele precedente, energia albumui nu se pierde deloc pe parcurs datorita vocii foarte melodioase, iar cele trei piese cantate la rece (Sleeping Between Trucks, Ontario si Kill the Rich) sunt scurte, in jur de doua minute, integrate foarte printre celelate piese, iar versurile te fac sa vrei sa le mai asculti odata. Domino si The Trumpet Player aduc o nota de noutate in soundul formatiei in timp ce restul pieselor poata stampila inconfundabila No Use. Textele pieselor sunt foarte inteligent scrise fiind in acelasi timp usor de inteles, abordand probleme ale vietii si ale societatii cu care se confrunta majoritatea dintre noi. Ultima piesa, Take It Home ma duce cu gandul la albumul Recipe for Hate (Bad Religion) si se termina cu o intrebare ce ar putea fi considerata concluzia albumului: How did we get this screwed?

The Feel Good Record of the Year este nu numai unul din cele mai bune albume No Use For A Name, atat din punct de vedere al compozitiilor cat si al productiei, ci si unul din cele mai bune albume aparute in ultimii ani si il recomand tuturor iubitorilor de muzica in general